Întrebarea esenţială este: de ce a ales Iwai să facă un film experiment precum "Picnic" după succesul "Love Letter"?
"Picnic" e scurt (aprox. 60 min.), experimental şi, în general, foarte problematic. E deci mai aproape de scurt metrajele din perioada de început a regizorului şi în răspăr cu calea profesională, clasică, deschisă de "Love Letter". Astfel, dacă "Love Letter" a venit ca o evoluţie firească, o creştere şi o împlinire, "Picnic" e un pas înapoi şi seamănă a revoltă, a împotrivire. De ce a făcut deci Iwai acest film acum?
Se poate face o paralelă cu situaţia lui Takeshi Kitano înainte de "Geting any", dar motivele lui Kitano erau destul de clare: nemulţumirea că recunoaşterea întârzia, oboseala de ceea ce făcuse până atunci, perioada mai dificilă prin care trecea. Dar la Iwai? Teamă? Împotrivire? Lipsă de inspiraţie? Un proiect mai vechi pe care-l vroia materializat, poate început înainte de Love Letter? Cine ştie să scrie la adresa din josul paginii şi va primi o sticla de Fetească Nuştiudecare.
"Picnic" e problematic. Sunt câteva aspecte care fac din acest film un hap greu de înghiţit: povestea, deşi simplă, e neunitară, alcătuită din momente mai degrabă disparate, neconvingătoare fiecare în sine, pretenţioase şi înlănţuite cam forţat; de aceea nici actorii nu au naturaleţe (Asano Tadanobu), dacă nu sunt chiar stridenţi (Chara – Coco). Cinematografia, unul din punctele forte ale filmelor lui Iwai, mediul care reuşea să dea coerenţă scenariilor mai puţin unitare cu care lucrează acest regizor este de data asta ea însăşi inegală, amestec neomogen de close-ups, filmare din mână, unghiuri şi încadrări ciudate, toate într-o succesiune care sfârşeşte prin a obosi. Cadrele cu adevărat reuşite şi naturale sunt puţine. Renunţarea la formatul wide semnalează şi ea că avem de-a face cu un film experiment.
"Picnic" aduce mai degrabă a video-clip şi ar fi chiar avantajos pentru el dacă ar fi privit în această idee. De altfel un plus vine de la coloana sonoră atât de potrivită şi în acelaşi timp amortizând pozitiv atmosfera bizară a filmului. Meritul este al compozitoarei japoneze "Remedios", colaboratoare veche a lui Shunji Iwai (Fireworks, Fried Dragon Fish, Undu, Love Letter).
Totuşi, ceea ce face meritorie experienţa vizionării sunt cele câteva momente în care reuşeşte să te prindă într-o stare de perplexitate şi revelaţie, fără legătură cu nimic din ce ştiai, amestec de extraordinar, absurd, cruzime şi umor.
***
Există şi o altă perspectivă, complet diferită, din care putem privi acest film.
În Japonia de la mijlocul anilor ’90 începea să se distingă
o generaţie nouă, cu o estetică şi un mod de a vedea lucrurile care desfiinţau
practic reperele precedente. Astfel, valori progresiste precum unitatea,
relevanţa, comparaţiile de valoare, criteriul, însemnătatea sunt suspendate şi
înlocuite de stări (moods), ceva profund personal şi subiectiv, adică ceva ce
nu mai suferă explicare, afirmare, comparaţie sau contradicţie. Acest nou mod
de a te situa în faţa unui subiect nu este desigur singular sau specific japonez, dar impresia
mea este că mediul urban din Japonia este sursa ideală pentru acest tip de curent
social şi estetic. Putem presupune mai departe că new-emo sau hipster
philosophy sunt derivate ale acestei noi perspective şi situări. Dar să nu ne
depărtăm.
Ce vreau eu să spun este că, privit astfel, "Picnic" nu mai acceptă
judecăţile din prima parte a cronicii de faţă şi ar putea fi înţeles ca o stare
– una de neexplicat, bineînţeles.
Continuare
